POETUL NAȚIONAL

 Poetul național;

Prooroc bătut cu pietre

De poporul său-

Bea și el vinul cetății

Când politicienilor le merge bine;

Se umflă de fiere pe cruce

Când se-ncurcă firele diplomatice...

E vorba că poetul poate-nnebuni

Din generație-n generație:

Surpându-se,

Îi crește părul pletelor

Din ce în ce mai albe,

Ca o mantie, ca o trenă;

Și altceva decât aceste plete lungi-

De parcă-ar fi un astronom

Cu fața dublă cu capul răsucit,

Zeu însuși, altceva nu mai are.

Trece prin lume un nebun;

Cu ochii cei obișnuiți

Trage viața la răspundere;

Și are-o față-ntoarsă-n urmă-

Icoana lui de vraci bolnav

E o dovadă că așteaptă steaua

Națiunii.

Citește cu ochiul lui din ceafă,

Cel ploios și-nchis, pe care s-a răcit

Lacrima, peste sâmburul de foc

Din ere zoologice.

Acel ghem de nervi și de celule

Inteligente și de sine-

Colonie de oglinzi forfotitoare,

Roi de-un fel de microorganisme

Care simt, cunosc și-anunță

Lumea ce se bănuiește numai

La distanța dintre stele.

Ochiul metabolic și atavic,

Ce se uită înapoi,

Ochiul din ceafă-

De aceea au poeții plete;

Cântăreții arși pe chitară

Bătând poliția c-o floare albă,

Tot de-aceea au plete-

S-acopere văzul din ceafă.

Poetul este ochiul însuși, ancestral,

Cețosul, răcitul, animalicul

Ochi din ceafă, al națiunii:

Ce vede el nu-i o părere,

El prevede-adică zărește

Cu mii de ani înainte

Și plânge viitorul

Dinspre trecut.

Poetul național-ochiul

Atavic al poporului.

ION GHEORGHE, ELEGII POLITICE, 1980